Creatie

Poemul sufletelor noastre

Sufletul meu coboara în prapastii fara capat,
Se amesteca cu vârtejurile fara tel
Si urca în ceruri necunoscute mie
Se întoarce apoi, ratacind în abis.

Sufletul meu se daruieste
Umilind adâncuri nestrabatute.
Sufletul meu ma îndurereaza uneori
Si ma bucura alteori.

Pacatuiesc doar când ma gândesc la sufletul meu.
Si atunci mi-aduc aminte de sufletul tau divin,
Suflet de animal însetat si înfometat
De gustul sublim al libertatii;

Suflet scapat din vijelia timpului,
Ramas în afara de timp
Si adus dincolo de moarte, pentru a cunoaste
Esenta pura a dorului de tot si de toate.

Când va urî acest suflet
S-or prabusii muntii
Si vor cadea imperii,
Se vor darâma castele;

Oceane se vor revarsa
Si vânturi s-or amesteca
Venind peste noi,
Muritorii de rând...

Dar când sufletul tau va iubi,
Atunci vor înmuguri pomi ai tineretii vesnice.
Cu florile lor vom sta de straja
La hotarul dintre bine si rau.

Vor veni timpuri primejdios de frumoase,
Ne vor împresura dorinti vechi
Împreunate cu dorinti noi,
Ca sa se nasca cele care n-au fost si nu vor fi.

Lumea se va cutremura din temelii,
Cerul se va cununa cu pamântul
Si rodul lor se va numi început.
Atunci vesnicia va deveni muritoare.

Dar, fara sa blasfemez,
Tu, suflet al Omului Mare,
Vei deveni Iisusul sufletelor noastre,
Iar eu închei aici, cersind îndurare...

Iubire

Parca am juca-ntr-o poveste de iubire
Si suntem singuri pe pamânt.
Tu esti iubitul meu venit din stele,
Eu sunt o zâna pamânteanca.

Se întâlnesc în noi iubiri si amintiri despre iubiri,
Iubiri uitate, parasite sau pierdute.
Si toate se iubesc cu patima în noi,
Hranindu-se doar cu iubirea noastra.

Azi colindam prin munti,
Suntem doi printi ce si-au gasit un nume.
Mâine ne vom cauta pe noi,
Caci totdeauna e si-un mâine.

Iubirea va ramâne doar iubire
La mare când vom merge mâine.
Vom alerga pe plajele pustii,
Ne vom striga pe nume.

Povestea noastra de iubire se termina aici,
Sau poate va începe mâine.
Vom fi deja batrâni,
Dar chiar si-atunci noi vom trai doar din iubire.